“Luminile si umbrele sufletului” nu este o carte, este o intalnire nesperata cu Petru Cretia, dupa plecarea lui in alta lume. Am avut ocazia sa-l cunosc din interviuri si carti dupa 1989. Inainte era ,pentru mine, doar “necunoscutul” care a ingrijit editiile critice ale lui Mihai Eminescu si vocea de la radio care recita din acelasi poet. In alte carti - din ce am citit eu din Cretia - dialogul cu cititorul era cumva mai indirect. In interviuri insa am avut perceptia unui om deosebit fata de tot ce vazusem si auzisem. M-a surprins privirea lui, in acelasi timp aspra, blanda si inteleapta, asupra lumii si a celorlati. Un discurs cuceritor - pentru mine - din care am ramas, de exemplu, cu povestea unei vizite la Oxford si a imaginii excentrice si distrate a unui mare specialist in egiptologie. Nu stiu cat e de important pentru altii, dar un loc ca acela - Oxford - al intalnirii mintilor stralucite, e mai fascinant decat orice peisaj sau decat orice cladiri impresionante.
Tot din interviuri, tin minte expresia folosita de el in caracterizarea cuiva care facuse compromisuri: “un suflet chinuit”. Cum putea Cretia sa priveasca “de sus” si in acelasi timp intr-un mod senin si bland pe ceilalti?
Am aflat ceea ce voiam din cartea aceasta, in care vedem “categoriile” lui Cretia, raportate nu la universal precum la Aristotel, ci la om sau mai précis la oameni, cei care au fost, sunt si vor fi: Demnitatea, Cinstea, Cuviinta, Prostia, Adevarul … Asadar Bunele, Relele si Reperele sufletului. Omul le are deci pe toate. Omul in general. Omul in particular poate fi mai mult sau mai putin de o parte sau de cealalta. Cine duce insa inainte binele lumii? Avem “elite” in viziunea lui Cretia, “elite” care duc omenirea mai departe? Nu! Si totusi… Inainte de toate, inainte de “categorii”, avem primul capitol “Pentru cei fara de nume” , adica “pentru cei nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care au fost sarea pamantului, si care au purtat pe umerii lor binele lumii”. Deci nu regi, imparati, mari preoti, militari, carturari, ci oameni nestiuti si uitati. Ei au purtat pe umerii lor binele lumii.
Nu o sa povestesc cartea aici, doar o sa spun ca am fost surprins, desi il “intuiam” pe Cretia. Am fost surprins de puterea lui de a vedea “in om” si “in oameni”, de a intelege reperele generale morale si nu numai si in acelasi timp, de a intelege modul in care ne putem raporata noi toti fata de acestea. Cum poate un om sa aiba o vedere asa de clara, incat sa spuna cele mai complicate si adanci lucruri atat de simplu? Cum poti vedea umanitatea in profunzime si aparent de undeva de deasupra, corect, aspru, senin si bland? Din fericire, Petru Cretia poate sa faca acest lucru pentru noi.
In afara “categoriilor” general umane, autorul se opreste, parinteste , asupra noastra , a metehnelor lui “homo valachicus”. De ce parinteste? Iata ce spune in final “Numai ca dragostea buna inseamna si vointa de indreptare, iar vointa aceasta ar cam trebui s-o gasim in noi si sa o facem sa opereze”.
Mi-am regasit in acesta carte un prieten, pe simt ca l-am avut , il am si-l voi avea .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu